In excursie

Desi foarte multi ma tot intrebau „cand mai vedem si noi un articol nou pe blog?”, in ultima vreme nu am prea avut nici timp, si ca atare nici inspiratia necesara. Acum timp am si desi nu stiu cum stau la capitolul inspiratie, am un motiv intemeiat sa scriu. Am avut o experienta foarte interesanta, care merita impartasita si altora, si anume, am fost la biserica! :)) 

De multa vreme imi propusesem sa studiez problema la fata locului si acum s-a ivit ocazia. Asa ca am profitat de ocazie si m-am dus sa vad cu ochii mei „minunea”.

Si-am vazut! Am vazut multe suflete, vreo 50-60, din toate categoriile, ca sa le spun asa. Erau suflete triste, naive, negre, ametite, sarace, ingamfate, murdare.... de toate soiurile. Si am mai vazut si multe creiere, tot vreo 50-60, „curate”. Stralucitor de curate!

Principalul motiv pentru care m-am dus, a fost ca trebuia sa vad acolo un preot cu har. Teapa! Aseara ori si-a uitat haru’ acasa, ori i-a pierit pana cand am ajuns eu sa stau de vorba cu el, cert este ca nu-l avea la el si nu am gasit decat un popa ca toti popii. Drept este ca-i tinerel si destul de aratos, deci cu lipici la muieri si n-o sa va povestesc despre ce feţe am vazut pe-acolo :)) M-am prins repede cum sta treaba cu harul, dar la fel de repede m-am prins si ca sta destul de bine cu perspicaitatea. M-a remarcat imediat si privirea lui mi-a spus ca prezenta mea acolo ii dadea cu virgula. Asa ca am stat cuminte, am ascultat si am privit cu atentie la tot ce se petrecea, asteptand momentul sa purtam o conversatie.

Ar fi mult de povestit ca sa redau discutia intocmai, asa ca am sa fac un rezumat. A inceput prin a ma intreba ce problema am. Socul a venit cand i-am zis ca n-am! „Pai si-atunci?” Eu: pai nimic! Da’ daca tot am venit atata drum, era pacat sa nu ne conversam putin.

„Atunci ai venit sa-l cauti pe Dumnezeu” Eu: nu parinte, eu nu cred in Dumnezeu si oricum, nu cred ca oamenii ar trebui sa-l caute in biserici. Am venit intr-o vizita de documentare. Nu-i venea sa creada ce aude, asa ca m-a mai intrebat de doua ori ca sa fie sigur ca spun ceea ce aude :))) Dupa ce si-a revenit putin m-a intrebat: pai si eu ce trebuie sa fac? Eu: de unde sa stiu eu?!! Da’ chiar trebuie sa faci ceva? Eu intelesesem ca ceea ce faci cel mai bine, este sa vorbesti oamenilor. In cazul meu e altfel?! El: nu, dar nu stiu ce trebuie sa fac. Zic: ok parinte, hai sa lasam facutul mai la urma si sa incepem cu vorbitul :))

            S-a mai relaxat putin si si-a adus aminte ca trebuie sa fie ingrijorat de situatia mea. De trei ori m-a intrebat daca ma simt bine, convins fiind ca o atee trebuie sa se simta foarte rau in casa domnului. Dezamagit probabil de faptul ca nu am nici o neplacere, s-a apucat sa-mi explice ca dupa moarte n-o sa fiu primita la domnul din moment ce nu traiesc „in frica de Dumnezeu” cum tocmai spusese in predica si voi ajunge in iad. „Parinte, raiul si iadul sunt aici pe pamant, creatie proprie si personala a fiecaruia dintre noi. De mine depinde si ce fac in viata asta, si in urmatoarele, domnul e ocupat cu altele. Dar ma tem ca gresesti foarte tare cand inveti oamenii sa traiasca in frica. Nu crezi ca iubirea de Dumnezeu ar fi mult mai potrivita si mai rodnica?”

            Aaaaaa, ba daaaaa! Normal, e neaparat nevoie sa traiesti in iubire de Dumnezeu, dar mai intai trebuie sa ai frica. N-ai frica, nu poti ajunge la iubire. „Da’ ce-ai parinte cu frica?!!! Mie, de exemplu, nu mi-e frica de nimic. De unde sa fac rost de ea, daca mi s-ar nazari sa traiesc cu frica?!! In plus, ai facut vreodata diferenta intre respectul obtinut din iubire si cel obtinut din frica?”

Asta l-a pus din nou in dilema: „nu se poate sa nu-ti fie frica. Trebuie sa-ti fie frica de diavol. Ca el lucreaza si lucreaza cu acordul lui Dumnezeu”. Cu greu m-am abtinut sa nu rad la faza asta (nu se cadea sa le innebunesc pe bietele femei care mai erau acolo) si i-am zis ca asta-i o treaba tare naspa, deoarece eu nu cred nici in diavol. Imposibil!!!!! Trebuie sa cred in ceva, altfel diavolul va capata puteri asupra mea, iar domnul ma va pedepsi. „Parinte, cu puterile asupra mea e urata treaba pentru ca nimeni si nimic nu sta prea bine in ceea ce priveste puterea asta. Iar chestia cu pedeapsa, cade si-aia. In afara de faptul ca domnu’ e ocupat cu treburi mult mai importante decat pedepsele, sunt ferm convinsa ca la o adica prefera o „pagana” cu o constiinta folosita, ca mine, decat un credincios cu o constiinta tinuta la naftalina si scoasa doar la necaz sau zile mari. Cred ca aici am spus cuvintele magice, pentru ca si-a adus aminte ca Dumnezeu ma iubeste oricum. „Eeeee, pai hotaraste-te parinte: ma iubeste sau ma pedepseste? Asta imi aduce aminte de George Carlin, si-avea dreptate saracul”

            Discutia a tot continuat pe tema frica si credinta si desi imi spunea ca trebuie sa am frica si credinta in ceva, tonul vocii si atitudinea lui imi spuneau altceva. La un moment dat mi-a si spus un lucru pe care mi-l spun mai toti credinciosii: nu poti sa ma convingi! Hellooooo! Nu sunt aici pentru a te convinge de nimic! Pur si simplu discutam. De ce crezi ca vreau sa te conving de ceva?!!  Si ma intreaba: atunci? Atunci ce, parinte? Sunt aici pentru ceea ce am spus si nimic mai mult, nu facem decat sa discutam. Nimeni nu convinge pe nimeni de nimic :))  Dupa asta, a lasat-o moale de tot.

In cele din urma a acceptat ca „este un lucru bun ca traiesti fara frica, pentru ca uite, mie mi-e frica”. Astea sunt exact cuvintele lui si tonul era unul de admiratie pentru faptul ca mie nu mi-e frica si in acelasi timp, unul de mahnire pentru ca lui ii este. De aici incolo am inceput sa vorbim despre frica lui si anume aceea ca „nu fac atat de mult bine pe cat ar trebui sa fac”. M-a amuzat si i-am zis ca nu trebuie sa-i fie frica de nimic si ca de fapt, nu asta este frica lui cea mai mare, dar daca va analiza cu atentie si va face niste schimbari pe ici, pe colo, ar putea scapa de frica. Brusc, a realizat unde ajunsese discutia: in loc sa vorbim despre „starea mea nefericita de pagana”, noi vorbeam despre fricile lui :))  Asta cred ca nu i-a fost pe plac, ba chiar cred ca s-a si speriat putin de ceea ce facea, ca a pus capat discutiei. Neindemanatic si balbait mi-a oferit binecuvantarea si asa s-a terminat excurisa mea de documentare :))

Una peste alta, excursia mea a fost interesanta si amuzanta. M-a amuzat faptul ca popa nu mi-a putut sustine privirea pana la capat in niciun moment al discutiei. M-au amuzat o parte din oamenii pe care i-am vazut acolo si cel mai tare m-au distrat doua dintre doamnele cu care am fost pentru ca erau pentru prima data in acea biserica si aveau o dilema: unele dintre enoriase plecau plangand de la popa si ele nu stiau daca trebuie sa planga si ele sau nu =))